eSocialul saracului

Proiect strategic privind derularea prog…

Proiect strategic privind derularea programelor de formare profesională continuă în domeniul medico-social

Asociația pentru Dezvoltare și Promovare Socio-Economică, CATALACTICA în parteneriat cu Societatea Națională de Cruce Roșie din România si cu sprijinul Crucii Rosii Filialei Maramures au implementat în perioada 24 aprilie 2014 – 23 octombrie 2015 proiectul strategic “PRO-SANATATE – Creșterea accesul... Citeste...

ePolitica saracului

97 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROM…

97 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

Conform Tratatului de la București din anul 1812, dintre Rusia și Turcia, partea dintre Prut și Nistru a principatului Moldovei a intrat în componența Rusiei până în anul 1918, cu excepția perioadei 1856-1877.  Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie/9 aprilie 1918 de către Sfatul Ț... Citeste...

Când şi când presa relatează despre fapte nevrednice ale unor preoţi. Apoi, prin generalizare, mulţi îmi aruncă tot felul de acuze şi invective. Situaţia impune deci oferirea unui răspuns, motivat doar de faptul că tăcerea poate genera interpretări eronate. Aşadar, de ce păcătuiesc preoţii?

 

Mai întâi, trebuie înţeles că preoţii, asemenea tuturor oamenilor, nu păcătuiesc de ieri, de azi. Luptele preoţilor cu ispitele au fost şi vor fi permanent în istoria Bisericii. Doar că acum tehnologia şi multitudinea mijloacelor de presă fac aceste căderi mai vizibile. Poate prea vizibile, în opoziţie cu preoţii vrednici, dacă ar fi să analizăm valorile şcolii de jurnalism comercial, care spun că ştire nu este un fapt normal, firesc (un preot îşi face datoria) ci un fapt care devine eveniment, dincolo de firesc (un preot păcătuieşte). Dar, în democraţie, publicaţiile au tot dreptul să îşi aleagă orientarea editorială. Mi-aş dori însă, similar, să îşi asume şi responsabilitatea pentru crearea unor modele sociale. Dar deja asta este altă discuţie şi nu schimbă datele problemei: căderea în greşeală a clerului.

Eu am aflat răspunsul la această întrebare după ce am citit o lucrare fundamentală: Tratatul despre Preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur, unul din cei mai străluciţi teologi ai Bisericii, care a fugit cât a putut de Taina Preoţiei, dar pentru alesele calităţi a trebuit să se supună dorinţei celor din jur. Tot din cauza calităţilor sale a fost şi obiectul unor prigoane din partea celor ce se simţeau vizaţi de poziţiile sale ferme. Aşadar, să lecturăm, fie şi fragmentar, amplul tratat (190 pagini), scris pe la anii 370-380, pentru a obţine nişte răspunsuri.

Despre cinstea preoţiei

Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.
Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare şi minunat.
Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu.

Mari sunt puterea şi cinstea preoţilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă leagă sufle­tele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ce­ruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întă­reşte hotărârea dată de robi.

Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Dacă cei cărora li s-a încredinţat conducerea statelor au dus la pieire şi statele ce li s-au încredinţat spre con­ducere şi s-au pierdut şi pe ei, dacă n-au fost oameni pricepuţi şi cu mintea foarte ascuţită, câtă pricepere şi câtă putere, şi personală, şi de sus, crezi oare că trebuie să aibă, ca să nu greşească, cel care a fost învrednicit să împodobească pe Mireasa lui Hristos?

Despre fuga după preoţie

Multe păcate săvârşeşte un om care se face preot, dacă nu-i foarte destoinic, să nu-i fi fost sufletul cuprins de dorinţa de a dobândi această înaltă dregătorie. Dacă a dorit cu înfocare această dre- gătorie, apoi, atunci când a dobândit-o, îşi aprinde mai tare flacăra; şi, robit cu totul de dorinţă, îndură fel de fel de necazuri, numai şi numai ca să nu o piardă: lin­guşeşte, suferă umilinţe şi înjosiri, cheltuieşte bani, bani grei. Unii, luptându-se pentru această înaltă dregă­torie, au umplut Biserica de crime şi au lăsat oraşele pustii.

Nu spun că-i cumplit lucru să doreşti această cinste; ci-i cumplit lucru să o doreşti ca să ajungi stăpân şi puternic. Această dorinţă, socot eu, trebuie izgonită din suflet cu toată sârguinţa. De la în­ceput să n-o laşi să ţi se cuibărească în suflet, ca să poţi lucra în toată libertatea.

Greutăţile şi primejdiile preoţiei

Preoţia este plină de greutăţi şi primejdii Să înşir toate greutăţile preoţiei înseamnă să măsor marea.

Preotul trebuie să fie înfrânat, ve­ghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni.

Dacă aş fi urmărit slava deşartă, ar fi trebuit mai degrabă să mă preoţesc. Pentru că mi-ar fi adus multă slavă. M-ar fi făcut renumit şi vestit, ar fi făcut pe toată lumea să creadă despre mine lucruri mari şi minunate,

Mai întâi, dintre toate primejdiile, cea mai primejdioasă este stân­ca slavei deşarte. Dacă mi s-ar fi încre­dinţat păstorirea credincioşilor, aş fi fost dat, aproape cu mâinile legate la spate, fiarelor care locuiesc această stâncă, pentru ca să mă sfâşie în fiecare zi. Care sunt aceste fiare ? Mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, bucuria şi mulţu­mirea sufletească pricinuite de cusururile şi greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea pricinuită de succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste - dintre toate patimile dorinţa aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc pre­dicile rostite pentru a fi pe placul credincioşilor, linguşelile slugarnice, dezmierdările josnice, dispreţuirea să­racilor, linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate, hatâ­rurile vătămătoare, care aduc primejdie şi celor ce le fac şi celor ce le primesc, frica servilă, vrednică numai de cei mai ticăloşi robi, lipsa de îndrăznire, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată, îndepărta­rea dojenirii şi a mustrării, dar, mai bine spus, dojenirea şi mustrarea chiar peste măsură a celor smeriţi, dar faţă de cei puternici nici îndrăznirea de a deschide buzele. Pe toate aceste fiare şi mai multe decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte.

Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorinţa iubirii de putere. Du-te şi priveşte adunările generale, acelea mai ales în care au loc alegerile conducătorilor bisericeşti! Toţi câţi au dreptul la vot se împart în mai multe partide. Fiecare are părerea lui: unul votează pentru cineva, altul pentru altcineva. Pricina acestei învălmăşeli vine de acolo că nu urmăresc toţi acelaşi lucru, singurul care ar trebui urmărit, anume virtutea sufletului. Dar mai sunt şi alte pricini care determină alegerea unuia sau a altuia pentru această cinste. De pildă, un alegător spune: Să fie ales cutare, pentru că este de neam strălucit; alt alegător spune: Să fie ales cutare, pentru că este foarte bogat şi nu are nevoie să trăiască din veniturile Bisericii; alt ale­gător propune pe altul, pentru că a trecut la noi de la eretici; alt alegător propune pe altul, pentru că este pri­eten cu el; alt alegător pe altul, pentru că e rudă cu el; iar alt alegător pe altul, care îl linguşeşte; dar nici un alegător nu propune pe cel mai vrednic, nici nu-i pune la încercare sufletul. Alţii adaugă şi alte pricini, şi mai nesăbuite decât acestea: unii sunt primiţi în cler ca să nu treacă cumva în rândurile vrăjmaşilor Bisericii; alţii, din pricina rău­tăţii lor, ca nu cumva să nu facă mari rele Bisericii, de sunt trecuţi cu vederea. Spune-mi, mai este nevoie să căutăm pricina mâniei lui Dumnezeu, când dăm unor oameni răi şi nevrednici să pângărească nişte lucruri atât de sfinte şi prea înfrico­şătoare ?

Când păstorirea credincioşilor este încredinţată unor oameni cu totul nepotriviţi sau unor oameni pentru care preoţia este cu mult mai presus decât puterile lor, atunci Biserica nu se deosebeşte cu nimic de frământarea şi învălmăşeala apelor din strâmtoarea Eurip (unde, trecerea în timpul curentu­lui foarte puternic este primejdioasă chiar pentru cele mai mari vapoare) Mai înainte râdeam de înalţii funcţionari laici, pen­tru că la numirea în posturile înalte nu aveau în vedere virtutea sufletului, ci averea, mulţimea anilor şi inter­venţiile altor oameni. Dar când am auzit că nesocotinţa asta a pătruns şi în treburile noastre bisericeşti, n-am mai socotit atât de ciudat lucrul acesta. într-adevăr, pentru ce să ne mai mirăm că fac astfel de păcate oame­nii din lume, care umblă după slava lumii, care fac totul de dragul banilor, când cei care se făţăresc că nu-i mai robesc nici banii, nici slava deşartă, fac acelaşi lucru şi nu sunt întru nimic mai buni decât aceştia; când cei care trebuie să lupte pentru cer se tocmesc la numirile în posturile clericale, ca şi cum s-ar tocmai la vânzarea moşiilor sau a altor lucruri; când iau oameni din mulţi­me şi-i pun în fruntea unor treburi atât de mari. Şi nu se mărginesc numai la atâta, ci mai fac şi alte păcate, mai nesăbuite. Nu numai că numesc în posturi din cler oameni nevrednici, dar mai îndepărtează şi pe cei vrednici. Şi astfel, ca şi cum ar trebui să zdruncine trăinicia Bisericii pe două căi sau ca şi cum n-ar fi de ajuns cea dintâi pricină pentru a aprinde mânia lui Dumnezeu, mai adaugă şi pe a doua, tot atât de groaz­nică. Că, după părerea mea, este tot atât de groaznic să îndepărtezi pe cei buni, ca şi să numeşti pe cei netrebnici.

Ar trebui, socot, ca omul să aibă atât de mare respect de preoţie, încât să fugă chiar de la început de marile răspunderi ale preoţiei; iar dacă a ajuns, de i se întâm­plă să săvârşească vreun păcat care-1 face vrednic de caterisire, să nu aştepte să-1 judece alţii, ci s-o ia înain­tea judecării lor şi să părăsească singur această înaltă slujire. Aşa, îşi va atrage negreşit asupra lui mila lui Dumnezeu; dar dacă se îndărătniceşte să rămână, deşi-i nevrednic, se lipseşte de iertare şi aprinde şi mai mult urgia lui Dumnezeu, că adaugă un al doilea păcat, şi mai grozav.

Cu mult mai cumplit sunt pedepsite păcatele preoţilor decât păcatele mirenilor. Nu-i cu putinţă să rămână ascunse păcatele preoţilor. Dimpotrivă, ies repede la iveală chiar cele mai mici pă­cate. în afară de asta, păcatele cre­dincioşilor de rând, chiar dacă sunt săvârşite în văzul lumii, nu zdruncină într-un chip deosebit sufletele oa­menilor, pe când păcatele celor ce stau în fruntea aces­tei slujbe, mai întâi sunt cunoscute de toţi, apoi, chiar de-s foarte mici, ele par mari faţă de păcatele mici ale celorlalţi. Toţi măsoară păcatul nu cu mărimea păcatu­lui săvârşit, ci cu dregătoria celui ce săvârşeşte păcatul.

Să nu se creadă însă că aduc aceste învinuiri tuturor clericilor ! Că sunt, sunt mulţi care au scăpat de laţurile acestea; şi sunt mai numeroşi aceştia decât cei care le-au căzut pradă. Dar nici să se creadă că pun pe seama preoţiei aceste păcate. Nu-i de vină preoţia dacă noi suntem plini de păcatele de care am vorbit, ci noi suntem de vină, noi, care o murdărim, atât cât atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredinţând-o la întâmplare unor oa­meni care, fără să-şi cunoască bine mai dinainte propriul lor suflet şi fără să se uite ce lucru mare e preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când vor să împlinească îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor, în­carcă cu nenumărate păcate şi pe credincioşii încredin­ţaţi lor spre păstorire.

Despre ierarhia Bisericii

Faţă de toate acestea, eu aş vrea să întreb: Ce trebuie să facă episcopul care are de luptat cu atâtea vânturi ? Cum va ţine piept atâtor valuri ? Cum va respinge toate aceste lovituri ?

Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi inamici şi ai lui şi ai celor numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi încep aceştia să-i facă episcopului fel de fel de şicane; stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip pe cei numiţi de el şi nu se lasă până ce sau îi scot din cler sau îi bagă şi pe ai lor. Episcopul acesta se aseamănă atunci cu un căpi­tan de corabie, care are în corabie piraţi, care mereu şi în fiece clipă îl atacă şi pe el, şi pe corăbieri, şi pe călătorii de pe vas.

Dacă însă episcopul primeşte în cler pe cei care nu merită, ca să facă pe placul protectorilor în dauna mântuirii sale, atunci în locul lor şi-L face duşman pe Dumnezeu. Poate fi, oare, o grozăvie mai mare ca aceasta ? Dar nici aşa episcopul nu va putea mulţumi pe toţi pro­tectorii; şi situaţia lui va fi şi mai grea decât înainte, că toţi cei nemulţumiţi se vor uni unul cu altul împotriva episcopului şi prin asta vor ajunge mai puternici. Precum atunci când pe mare vânturile sălbatice, izbindu-se unele de altele din direcţii potrivnice, înfurie şi umflă dintr-odată marea, liniştită până atunci, şi pierd pe călă­tori, tot aşa se tulbură şi liniştea Bisericii şi pier o mul­ţime de credincioşi, când intră în cler oameni stricaţi.

Gândeşte-te acum ce fel de om trebuie să fie acela care are să se împotrivească unei atât de mari furtuni şi care are de înlăturat, aşa cum trebuie, atâtea piedici din calea binelui obştesc al Bisericii! Ca să poată lupta cu uşurinţă împotriva tuturor acestora, trebuie să fie cucer­nic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător. Trebuie să înalţe, cu multă autoritate, la treapta preoţiei numai pe cel vrednic, chiar dacă i-ar sta toţi împotrivă; şi iarăşi, cu aceeaşi autori­tate, să nu primească în cler pe un nevrednic, chiar dacă ar fi toţi uniţi pentru numirea unuia ca acesta, ci să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii şi să nu facă nimic cu ură şi părtinire.

Poţi oare să spui ce durere simte episcopul când tre­buie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii ? Bine ar fi dacă răul s-ar mărgini numai la durere! Dar nu, chinul e şi mai mare. Se teme ca nu cumva acela, pe­depsit mai mult decât trebuie, să nu fie doborât de mai mul­tă mâhnire. Şi, în astfel de cazuri, episco­pul trebuie să lucreze cu foarte multă luare-aminte, pentru ca nu cumva gândul de a fi de folos să-i ajungă pricină de mai mare pagubă. Doctorul, care nu taie bine rana, are parte şi el de mânia lui Dumnezeu pentru pă­catele săvârşite de acela după o astfel de tăietură.

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/de-pacatuiesc-preotii-1_523c3f29c7b855ff56a5af88/index.html

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

eParerea saracului

Gheorghe Glodeanu trebuie sa plece imediat de la „Nord Liter…

Gheorghe Glodeanu trebuie sa plece imediat de la „Nord Literar”

In cadrul „Zilelor Maramuresului” s-a organizat, la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare o destul de inedita manifestare literara.Spun asta pentru ca datorita profesorului Gheorghe Glodeanu, om cu manifestari literar critice numai despre scriitorii raposati – ca acolo nu poate gresi in evaluarea valorii acestora, uitandu-se si la ce au scris altii despre acestia, in identificarea unui anume destin si drum literar al preopinentilor – ea a devenit una despre preamarirea scriitorilor sa... Citeste...

eSanatatea saracului

Desertul biblic care alungă durerile de …

Desertul biblic care alungă durerile de inimă, herpesul şi acneea

Se crede ca la Cina cea de Tina apostolii ar fi mancat Charoset, un desert constand intr-o combinatie de mere tocate marunt si nuci pisate, carora li se adauga stafide strivite, curmale, scortisoara si miere. Se pare ca acest desert, daca este consumat in mod regulat, poate alunga durerile de inima, ne scapa de calculii renali si biliari, ajuta glanda tiroida hipoactiva, ajuta la indepartarea petelor de pe piele, vindeca acneea, psoriazisul, herp... Citeste...